Slujirea noastră și lucrările Celui rău

Realitate și satanalogie


Romani 13:12 ne descrie situația în care trăim în perioada de la învierea și înălțarea Domnului Isus Cristos și până la cea de a doua lui venire. Pe de o parte încă e noapte, iar pe de altă parte nu s-a făcut ziuă. Suntem în zori. Nu e nici noapte, nici zi. Orice înțelegere corectă a realității trebuie să țină seama de acest dat. Împărăția întunericului încă e prezentă, iar împărăția luminii e deja inaugurată.
Noi trăim în această stare în care cele două veacuri ale mântuirii se suprapun: cel vechi trece, iar cel nou e inaugurat.
Datorită acestui fapt creștinii experimentează tensiunea escatologică. Pe de o parte căile vechi doresc să revină, iar pe de altă parte puterile veacului viitor sunt la lucru. Păcatul, firea pământească, legea, moartea mai au ceva de spus. Duhul, harul, îndreptățirea, viața încep să se impună tot mai mult. Răscumpărarea, ispășirea, iertarea, au fost realizate în întregime pe cruce, dar implementarea lor în viețile oamenilor este gradată. Ascultarea credinței este partea noastră în acest proces al mântuirii. Răscumpărarea trupurilor noastre va avea loc doar în ziua de pe urmă.
De aceea cele mai importante lucruri în viața de acum sunt credința, nădejdea și dragostea. Credința ne ancorează în lucrarea mântuitoare realizată de Cristos, nădejdea ne leagă de împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, iar dragostea ne ajută să ne relaționăm plenar la Dumnezeu și la oameni.

Ce putem spune despre Cel rău? Aproape nimic. Lucrurile stau așa pentru că nu putem obiectiviza puterea răului, nu o putem descrie în termeni obiectivi. Când șarpele a stat de vorbă cu Eva în Eden el nu a venit la ea ca diavol, ci ca cineva care vorbește despre Dumnezeu. Cel rău nu este un partener tangibil în comunicare. El îndeamnă gândurile celor ispitiți fără ca el să fie văzut, el se deghizează.
Minciuna rămâne acoperită pentru că adevărul este înăbușit în nedreptate. Probabil că ține de esența răului să nu se vadă pe sine; așa cum orbește mințile altora este orb și față de sine. Răutatea nu se vede pe sine, ci e într-o autojustificare permanentă. De aceea, noi putem studia răul doar parțial. Nu știm dacă e în întregime personal, sau nu. O persoană are capacitatea de a se relaționa la celălalt. În ce măsură are răul această capacitate? Știm prea puțin să putem da un răspuns. Diavolul nu se deschide spre celălalt și nici el nu este un tu să i te poți adresa pentru că nu-l vezi și nu se descoperă. Când vorbim despre puterea demonică nu avem comunicare personală, ci o stăpânire a unei puteri străine, un atac asupra personalității umane. Exorcizarea în Numele Domnului Isus Cristos este singura formă de restaurare a relației eu - tu. Noi vedem personalitatea puterii demonice numai în mod indirect. De aceea, a-l cunoaște pe Diavolul înseamnă a-i cunoaște atacurile.
Cel mai potrivit este să rămânem la simbolurile care-l descriu. El poate apărea ca un înger de lumină, poate face minuni așa cum a făcut Cristos, e șarpele cel vechi și leul care dă târcoale.
Astfel, nu putem încadra satanologia în nici o categorie de gândire. Limbajul nu ne ajută pentru că respectiva realitate este dincolo de comunicare.

Mărturii din Evanghelii și Epistole


Narațiunea Evangheliilor ne arată, în privința dracilor, ceva neașteptat: i-au cuprins pe mulți. Cum se face că în poporul lui Dumnezeu sunt atâția îndrăciți? Isus a lucrat între evrei, în satele din Galileia, Iudeea și la Iersualim. Nu există oare incompatibilitate între trăirea în legământ cu Dumnezeu și trăirea sub influența și posesiunea dracilor? Se pare că nu.
Gradul de stăpânire și influență este deosebit de divers. Evangheliile arată în detalii lucrul acesta. Aici ne uităm doar la ce ni se spune în Evanghelia după Matei. Unii sunt răi și vicleni, fiind descriși ca pui de năpârci, alții sunt îndrăciți și bolnavi, iar când dracii și duhurile necurate sunt scoase se fac bine, acei oameni văd, aud, vorbesc. Este o legătură, în aceste cazuri, între influența și posesiunea demonică și diferite boli. Desigur că nu toate bolile au cauză drăcească. De exemplu, omul cu mâna uscată care este vindecat fără a fi nevoie să se scoată vreun drac din el; la fel și cu robul sutașului.
Cristos a fost ispitit de Diavolul în pustie. Încercările Ispititorului de a-l deturna pe Fiul lui Dumnezeu de la misiunea ce i-a fost încredințată au eșuat. Cristos rămâne credincios misiunii sale. Atunci când Petru caută să-l oprească, el sesizează prezența Satanei și îl alungă.
Ucenicii sunt trimiși de Cristos să predice evanghelia împărăției, să vindece bolnavii și să scoată duhurile necurate. Ulterior, când sunt confruntați cu situația în care li se cere să vindece un copil lunatic, ei nu pot face acest lucru. Părintele copilului îi cere ajutor lui, iar Isus îl vindecă. Apoi Isus le explică ucenicilor de ce nu au reușit ei să facă acest lucru: credință puțină, lipsa postului și a rugăciunii.
Prin aceste lucrări de exorcizare, Cristos a venit să-l lege pe cel tare și să-i cucerească împărăția, să-i prădeze casa. Este de datoria poporului lui Dumnezeu să-l întroneze pe Cristos stăpân în casa lor. Dar ei nu au făcut aceasta și, atunci când casa este goală, duhul care fusese scos aduce cu el alte șapte mai rele și starea acestora de acum va fi mai rea decât cea care a fost înainte. Aceasta va fi soarta acestui neam rău și viclean - din context este vorba de poporul Israel.
Cristos a biruit prin cruce toate puterile întunericului, dar nu le-a aruncat încă în iazul de foc. Acest lucru se va întămpla doar după judecata din ziua de pe urmă. Până atunci diavolul împreună cu îngerii săi, învișni fiind, lucrează din răsputeri.
Ce ar trebui să facem noi? Mai întâi trebuie să ne verificăm cuvintele pe care le rostim. „Da“ al nostru să fie da, iar „nu“ al nostru să fie nu. Ce vine peste acestea vine de la Cel rău; atât de subtilă poate fi influența Celui rău. Atunci când căutăm să ne ascundem în spatele cuvintelor pentru a face anumite lucruri, atunci vorbim de la Cel rău.
Apoi, când ascultăm Cuvântul predicat, Diavolul este pregătit să ni-l fure din inimă. Este greu de crezut și mai ales de sesizat că, într-unul dintre cele mai înalte momente din închinarea bisericii, cel de predicare a Cuvântului, Diavolul este atât de activ și de hoț în inimile ascultătorilor.
Iar apoi, după ce lucrătorii care au semănat sămânța bună a Cuvântului, în timp ce se odihnesc, vrăjmașul vine și, în același ogor, seamănă neghină. Astfel, fiii împărăției vor conviețui cu fiii Celui rău până la sfârșitul veacului, când vor fi separați de către îngeri.
Așadar, Cel rău vrea să ne facă să spunem neadevărul, vrea să ne fure Cuvântul semănat în inimă și așază lângă noi pe fiii săi. Toate acestea sunt pentru a reuși în uneltirile lui. Rugăciunea noastră trebuie să fie în permanența cea de la finalul rugăciunii Tatăl nostru: izbăvește-ne de Cel rău. Doamne, izbăvește-ne acum și adu cât mai repede ziua, când îl vei arunca în iazul de foc, pe el și pe îngerii săi!

De ce trebuie să vorbim despre Cel rău? Pentru că misiunea și lucrarea creștină are de a face și cu el. Lucrarea între neamuri la care l-a trimis Cristos pe Saul/Pavel a fost de a chema pe păgâni să se întoarcă de sub puterea Satanei la Dumnezeu. Această stăpânire a Celui rău este un lucru dat când începe lucrarea misionară.
Apostolul Pavel va detalia în epistolele sale ceea ce înțelege prin această stăpânire. Epistola către efeseni este cea care ne spune cele mai multe despre aceste lucruri. Neascultarea oamenilor de Dumnezeu se datorează duhului acestei lumi care lucrează acum în ei. Lupta creștinului nu îi are ca dușmani pe oameni, ci căpeteniile, stăpânirile, domniile și duhurile întunericului. Toată lumea zace în Cel rău. Dumnezeul acestui veac a orbit mințile oamenilor. Misiunea creștină este o lucrare la care ne trimite Cristos pe terenul dușmanului.
Cei care răspund chemării lui Dumnezeu își schimbă stăpânul și îl proclamă pe Cristos cel înviat ca Domn al vieților lor. În această nouă situație ce mai putem spune despre vechiul stăpân? El e un fost stăpân care va continua să dea tărcoale ca un leu care rage. În acest fel vrea să inducă panică în cei pe care îi înconjoară.
Păcatul, ca un aliat al său, va fi principala cale de reîntoarcere în viețile pe care odată le-a stăpânit. De fiecare dată când un creștin păcătuiește face loc Celui rău în viața sa. De aceea, este obligatoriu ca imediat ce creștinul a păcătuit el să-și mărturiseacă lui Dumnezeu păcatul pentru a fi iertat și locul care i-a fost făcut Diavolului să fie eliminat. Comiterea păcatului vine de la Cel rău. În situația în care păcatul nu mai este un accident, ci o practică obișnuită, acel creștin va face tot mai mult loc Celui rău în viața sa. O inimă rea și necredincioasă îl poate despărți de Dumnezeul cel viu.
Diavolul ne va întinde tot felul de curse. Mândria și ocara sunt menționate în privința conducătorilor, iar fățărnicia și minciunile unora pot afecta pe ceilalți să se alipească de învățăturile dracilor. Creștinul poate ține piept la toate aceste uneltiri dacă este îmbrăcat cu toată armura lui Dumnezeu. În ziua cea rea el va fi protejat. Adevărul, îndreptățirea, râvna pentru Evanghelie, credința, mântuirea, Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea sunt piesele armurii care protejează în întregime pe creștin. Diavolul nu va avea loc în viețile noastre atunci când ne îmbrăcăm cu ele.

Contextualizare contemporană


După toate câte s-au întâmplat în ultimele luni fiecare avem nevoie să lăsăm frământarea la o parte și să ne continuăm slujirea. Desigur, undeva printre gândurile noastre sunt întrebările legate de cum îți sfârșești alergarea și care este manifestarea puterii lui Dumnezeu între oameni. Cu privire la prima, trebuie să ne rugăm ca mai ales la sfârșit să fim vrednici de a fi urmați, iar în ce privește a doua avem nevoie de un discernământ activ, deschis suveranității lui Dumnezeu.
După astfel de evenimente trebuie să fim mai flămânzi după cercetarea Scripturilor și aplicarea lor în vremea de azi. Trebuie să fim mai disciplinați în a ne modela ideile după adevărul revelat în Cuvântul scris care depune mărturie despre Cuvântul întrupat. Trebuie să fim mai aspri cu trupurile noastre, ca după ce am propovăduit altora noi înșine să nu fim lepădați.
Ne continuăm slujirea știind că Diavolul nu a murit, dar nu suntem preocupați de uneltirile lui, deși nu suntem în necunoștință de ele. Slujim pe Cristos în Biserica și Împărăția lui nefiind fascinați de întuneric, ci iubind lumina. Nu punem accent pe lucrările Celui rău, ci pe lucrările lui Cristos. Tânjim după puterea lui Dumnezeu, dorind ca ea să fie revărsată din plin peste noi toți. Practicăm cu bucurie rugăciunea permanentă. Slujim știind că teologia este un demers comunitar, nu unul solitar. Trebuie să vedem cât mai limpede și să știm ce credem. Durerea și bucuria nu sunt stări incompatibile, iar suferința și martirajul nu sunt vestigii ale domniei Satanei, ci sunt dintre cele mai eficiente instrumente ale lui Dumnezeu în transformarea noastră și în creșterea bisericii.
Nimic nu trebuie să ne distragă atenția de la cele esențiale: credința, nădejdea și dragostea. Să iubim pe Dumnezeu și pe toți oamenii, dovedind astfel că Duhul Sfânt rodește în noi caracterul Fiului lui Dumnezeu.
blog comments powered by Disqus