Crize ale credinței - Ioan 20.1-31

Acest cuvânt ne descrie ce s-a întâmplat în ziua de astăzi când sărbătorim învierea Domnului Isus. Avem patru situații în Ioan 20. Fiecare din aceste situații este o criză. Începând cu prima și până la a patra mergem din rău în mai rău în ce privește credința. De aceea, am și intitulat mesajul „Crize ale credinței.”
Cei doi care au alergat la mormânt, după ce văd, Scriptura spune că unul dintre ei a crezut. A văzut, a crezut, dar nu a priceput. În cea de a doua situație o avem pe Maria stând lângă mormânt. Ea plângea. În cea de a treia situație avem ucenicii stând închiși de frică, iar în ultima dintre situații îl avem pe Toma îndoindu-se.
Avem diferiți oameni, în diferite locuri, cu privire la același subiect: a înviat sau nu a înviat Mântuitorul? Cu cât parcurgem mai mult din text, cu atât coborâm mai jos în ce privește starea oamenilor. Avem de a face cu un drum de la nepricepere, la îndoială, trecând prin plâns și prin frică.
Deși oamenii, în starea lor, coboară, Hristos, când răspunde nevoii, cu cât citim mai departe în capitolul acesta, nu îi coboară, ci îi urcă. Cei doi, după ce au ajuns la mormânt, văzând ce era acolo unul dintre ei a crezut. Când ajungem în a doua situație, Maria, stând lângă mormânt plângând, primește răspuns după starea ei. Dacă în prima situație nu ni se spune ce a crezut, în a doua ni se spune. Maria se adresează Celui înviat, Rabuni, Învățătorule. În cea de a treia situație deși era frică, când Cristos vine între ei, ei toți pot să spună l-am văzut pe Domnul. Avem acest drum: de la ceva puțin definit, la Învățător, la Domn. Și când ajungem la a patra situație Toma mărturisește, după ce îndoiala lui este biruită, Domnul meu și Dumnezeul meu! Acesta este drumul pe care vreau să-l parcurgem împreună și noi. Cu cât ești mai jos, mai apăsat, cu cât Cristos îți dă mai mult, te ridică mai mult.
La început vreau să avem în atenția noastră felul în care Ioan descrie toată această situație. Citim cu atenție Ioan 20.1 unde găsim următoarea expresie: În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis de dimineață la mormânt. Pe când era încă întuneric a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. Evident că acest lucru este adevărat istoric. Ea s-a trezit în zori, încă era noapte, dar noi știm că în Evanghelia după Ioan lumina și întunericul au și înțeles spiritual. Lumina are de-a face și cu ziua, dar are de-a face și cu adevărul, are de-a face cu revelația, cu cunoașterea. Întunericul are de-a face cu noaptea, dar în același timp are de-a face cu întunericul spiritual, cu nepricepere, cu păcatul, cu necredința. Așadar, tot ce este descris aici în capitolul 20 este pe acest ton, este văzut prin această prismă: „încă era întuneric.“ Toate aceste patru situații sunt descrie în această stare, era încă întuneric. Să urmărim de la început această contrast dintre lumină și întuneric. Ioan 1.5 spune așa: Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o. De la începutul cărții ni se spune despre o confruntare, și știm cine are câștig de cauză. Dacă citim Ioan 3.1-2: Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș la Iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea și i-a zis; „Învățătorule știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe cari le faci tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Aici îl avem pe un conducător al Iudeilor, pe Nicodim, venind la Cristos, când? Venind noaptea. Aceasta arată și adevărul istoric, că era seară, dar arată starea în care era el. Dacă citim Ioan 11.9-10 Cuvântul spune așa: Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticnește pentru că vede lumina lumii acesteia. Dar dacă umblă noaptea se poticnește, pentru că n-are lumina în el. Omul se împiedică pentru că nu are lumina în el, dacă cineva umblă noaptea se poticnește.“ Apogeul temei întunericului în Evanghelia după Ioan este în Ioan 13.30. Ascultați ce scrie acolo: Iuda după ce a luat bucățica, a ieșit afară în grabă, era noapte.“ Aici stăpânirea întunericului ajunge la apogeu, apogeul fiind trădarea lui Isus. În capitolul 20 era încă noapte, întunericul era încă prezent, și acest întuneric trebuia spulberat. Ioan 20 este arătarea felului în care se împlinește Ioan 1.5: lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o. În Ioan 20 avem patru situații în care se aduce lumină în ele.
Aceasta este și sarcina noastră, să ne uităm succint la aceste patru situații, și să vedem cum a răspuns Cristos cel înviat nevoii acestor oameni.
Prima situație poate fi interpretată în multe feluri. Vă dau numai un fel de interpretare greșită. Ucenicii primesc vestea că s-a întâmplat ceva la mormânt; doi dintre ei merg spre mormânt alegând. Unul aleargă mai repede ca celălalt pentru că era mai tânăr. Sunt interpreți care spun că acest text arată că Petru și Ioan nu se înțelegeau, că era concurență între ei. Noi nu trebuie să mergem cu gândul la așa ceva. În schimb ceea ce trebuie să vedem aici este următorul lucru: Cuvântul lui Dumnezeu prin Moise în Deuteronom 19.15 ne învață că „Un singur om nu va fi deajuns împotriva unui om, ca să adeverească vreo nelegiuire, sau vreun păcat oarecare, un fapt nu va putea fi întemeiat decât pe mărturia a doi sau trei martori.“ Să nu primești mărturie cu privire la aproapele tău, decât pe baza a doi sau trei martori. Ca să depui mărturie cu privire la învierea lui Cristos din morți, era nevoie de cel puțin doi bărbați. Mărturia femeilor nu era luată în considerare în vremea aceea. De aceea, avem doi ucenici care aleargă. De aceea, când Ioan ajunge la ușa mormântului, fiind numai singur, nu intră, îl așteaptă și pe Petru, ca nu cumva cineva peste vremuri să poată spune că a fost numai unul singur la mormânt. Și ce a făcut el singur în mormânt, nimeni nu știe. Ioan a așteptat până a ajuns și Petru, iar Petru, pentru că Ioan era acolo, a putut să intre. Ce au văzut ei a fost ceea ce adusese Nicodim (Ioan 19.39-40) când l-au îngropat pe Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit și el, și a adus o mestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe.
Au luat deci trupul lui Isus și l-au înfășurat în fâșii de pânză de in,cu miresme, după cum au obicei Iudeii să îngroape. Trupul lui Isus înfășurat în fâșii de pânză, peste care s-au turnat aproape o sută de litre de miresme. Noi mai avem un exemplu de situație asemănătoare în Ioan 11. Acolo este descrisă învierea lui Lazăr. Domnul ajunge la mormânt și dă poruncă, Lazăre vino afară! Ce au văzut oamenii aceia? Scriptura ne spune că Lazăr a ieșit înfășurat în fâșii așa cum îl îngropaseră. Avea și picioarele și mâinile legate. Când au ajuns Petru și Ioan la mormânt ei ne spun că fâșiile, pânza în care fusese înfășurat trupul lui Isus erau jos, iar ștergarul care îi înfășurase capul era într-o altă parte. Învierea lui Cristos din morți o putem asemăna cu momentul în care un fluture iese din gogoașa în care a crescut ca larvă. El iese și locul în care era rămâne gol. Cel mai probabil e că așa ceva s-a întâmplat la înviere. Pânzele au rămas acolo, și pentru că erau pline de miresme s-au lăsat în jos. La fel și ștergarul cu care a fost înfășurat capul lui Isus. Aceasta a fost ceea ce au văzut ucenicii. Scriptura spune că unul dintre ei a văzut și a crezut; nu ni se spune ce a crezut, dar intuim că a crezut că a înviat.
Bărbații care au avut nevoie să vadă, primesc de la Dumnezeu răspuns la nevoia lor. Confuzia oarecum a rămas, pentru că Scriptura spune că tot nu pricepeau că după Scriptură Isus trebuia să învieze din morți.
În cea de a doua situație Maria Magdalena e la mormânt plângând. Așa este descris evenimentul încât se subliniază durerea acestei femei. Scriptura spune (Ioan 20;11): Dar Maria ședea afară lângă mormânt și plângea, pe când plângea s-a plecat să se uite în mormânt. Apoi și îngerii o întreabă de ce plângi? Și Isus o întreabă de ce plângi? În cea de a doua situație apare acest motiv al plânsului. Avem durerea unei persoane care a pierdut pe cineva, nu îl mai are nici măcar mort. Cum răspundem acestei situații? Maria știa de la Isus cuvintele care sunt scrise în capitolul 10. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi, Păstorul cel bun își cheamă oile pe nume, iar oile cunosc glasul lui. Acesta este felul în care îi răspunde Cristos. O cheamă pe nume. Când îi spune: Maria, ea știe cine este Cel care o cheamă, este Domnul. Observați, în prima situație avem vedere și credință, dar încă nu avem pricepere, în a doua situație avem vedere și credință și avem și cunoaștere. Maria știe cine este Cel care o cheamă, l-a recunoscut, și-a dat seama că El este Învățătorul nu grădinarul. Cu cât omul este mai îndurerat, mai jos, cu atât Hristos îi dăruiește mai mult pentru al ridica.
Cea de a treia situație. De la plâns, coborâm la frică. Veți spune, acolo e o femeie care a pierdut pe cineva și plânge, și e de înțeles situația aceasta, dar să vezi bărbați, nu unul, ci mai mulți, închizându-se în casă de frică, ce ai spune? Trebuie să fi fost o primejdie mare. Ei s-au închis, s-au baricadat. Cum răspundem acestei situații? Fricii, Cristos cel înviat, îi răspunde cu pace. Chiar dacă ei au închis ușile într-un fel în care să se apere, să închidă tot ce este dincolo de ziduri în afară, aceasta nu l-a oprit pe Cristos cel înviat să nu vină la ei. Când ei au stat în camera de sus și au auzit cuvintele, să nu vi se tulbure inima, aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine, vă las pacea Mea, nu v-o las așa cum v-o lasă lumea, ce au înțeles ei atunci? Acum se împlinește ce a vrut să spună, pace vouă. Le spune de mai multe ori acest lucru. Bărbații aceștia nu aveau voie să rămână închiși, nu aveau voie să rămână izolați, pentru că aveau o misiune de îndeplinit. În toată Evanghelia după Ioan avem și tema trimiterii. Fiul este Fiul cel trimis, Tatăl l-a trimis. Misiunea Fiului este un model pentru misiunea ucenicilor. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” Ucenicii l-au văzut și s-au bucurat. În starea aceasta Cristos le dă o poruncă. El, dăruindu-le pacea Lui, îi aduce în situația în care sunt gata pentru lucrare. Când am pacea Domnului în inimă nimic din ce este în afară nu mă poate zdrumcina. Nimic, nici furtună, nici dușmani, nici boală, nici amenințare. nimic.
În cea de a patra situație unul dintre ucenici a lipsit când a fost prezent Cristos. De la plâns, la frică, coborâm la îndoială, la necredință. Suntem chiar la margine, păcatul cel mai grav în Evanghelia după Ioan este necredința; vezi, dar nu crezi, auzi, dar nu crezi. Toma era chiar pe marginea prăpăstiei. Așa cum ucenicii au vrut să-l vadă pentru a-l recunoaște, să vadă semnele cuielor, semnele morții, semnele suferinței, pentru a-l indentifica, tot așa a vrut și Toma. A cerut să pună mâna. Așa cum Domnul i-a răspuns lui Petru și lui Ioan, așa cum Domnul i-a răspuns Mariei, așa cum Domnul a răspuns ucenicilor, tot așa Domnul îi răspunde și lui Toma. Dacă Maria l-a declarat Învățător, dacă ucenicii l-au declarat Domn, Toma, când primește răspuns la starea lui arătându-i-se Cristos, Toma merge mai sus decât oricine în tot Noul Testament, și mărturisește, Domnul meu și Dumnezeul meu! Din nou Cristos li se arată, din nou le aduce pace și le arată dovezile că El este și nu altul; în felul acesta lumina învinge întunericul. În felul acesta vedem că Cel înviat cunoaște frământarea fiecăruia.
Noi ne putem regăsi în aceste patru situații, în una sau în mai multe. Așa cum El le-a dat răspuns lor, tot așa El ne dă răspuns și nouă. Motivul pentru care o face este aducerea noastră la credință. Ioan spune acest lucru explicit în 20.31: Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând să aveți viața în Numele Lui. Să credeți că El este Mesia, El este Cel care a adus adevărul de la Dumnezeu, a adus mântuirea de la Dumnezeu, și biruința asupra morții, luând tot ce este El, primind tot ce este El, avem viața veșnică.
Acestea sunt lucrurile mărețe din ziua învierii. În felul acesta criza la nivel personal este transformată în credință la nivel personal, mântuire la nivel personal, viață veșnică la nivel personal. Cel înviat lucrează cu mai mare putere decât înainte de moarte. Vedem semnele în Evanghelia după Ioan, de la nunta din Cana până la vindecarea orbului din naștere, toate acelea sunt evenimente care arată înspre El, dar odată cu învierea Lui din morți, El transcede orice loc, orice situație, și ceea ce îi spune lui Toma, mi se potrivește mie, și ție, și fiecăruia. Tu pentru că ai văzut, ai crezut, dar sunt mai fericiți cei care nu au văzut, dar au crezut. Aceia suntem noi, care doar am auzit mărturia lor și ne este îndeajuns. Experimentarea nașterii din nou, a ridicării din necredință, din plâns, din frică, din îndoială, este rezultatul puterii lui Hristos cel înviat. Îl vedem cunoscând starea fiecăruia și lucrând potrivit cu acea nevoie. Cristos nu vrea să mă lase plângând, nu vrea să mă lase fricos, nu vrea să mă lase îndoielnic, ci El vrea să mă ridice de acolo, să ajung și eu să mărturisesc Rabuni, Domnul meu și Dumnezeul meu, să nu fiu necredincios, ci să trec de la întuneric la lumină, de la nepricepere la cunoaștere, la bucurie. Aceasta este lucrarea Celui înviat, prin Duhul Adevărului care a venit după El, care îl dovedește pe fiecare vinovat în ce privește păcatul neprihănirea și judecata.
blog comments powered by Disqus