Această ocazie este dată de finalul celor patruzeci de zile și nopți de post pe care le-a ținut Fiul. Dacă înțelegem postul ca o acțiune prin care cineva își afirmă și trăiește dedicarea față de Dumnezeu, atunci Diavolul a venit cu prima ispită la finalul acestei perioade de post. Atunci când dedicarea ajunge la exprimarea cea mai clară, diavolul lovește acolo unde a crezut el că Fiul ar fi slab: foamea. Din răspunsul pe care îl dă Fiul putem vedea claritatea dedicării sale. Pâinea nu este totul pentru viață, este nevoie și de Cuvânt care vine de la Dumnezeu. Hrana omului este atât materială cât și spirituală. Diavolul vine și pune la încercare ceea ce a mărturisit Tatăl despre Fiul la botezul acestuia: „Acesta este Fiul meu preaiubit.“ Ispitirile sunt lovituri complexe în care se urmăresc stricăciuni pe toate planurile. Presupunând că ce s-a auzit din cer la botez e adevărat, că ești Fiul lui Dumnezeu, arată acest lucru transformând pietrele în pâini. Folosește-ți puterea în acest fel, pentru că și așa ți-e foame. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai dedicat și mai puternic, folosește aceste calități în folos propriu. Răspunsul dat de Fiul dovedește calitatea sa de Fiu care ascultă de Dumnezeu arătând cât de important este pentru viață Cuvântul spus de Dumnezeu. La finalul perioadei de post accentul nu e pe câte zile nu ai mâncat, ci pe cât de mult l-ai auzit pe Dumnezeu vorbindu-ți. În acest fel Fiul nu permite Ispititorului să ia inițiativa, ci el dă termenii confruntării.
Acest lucru se vede în ispitirea a doua. Ispitirile merg progresiv, dintre pietre în pustie, la Ierusalim pe Templu, iar apoi pe un munte foarte înalt. Faptul dedicării depline a Fiului este preluat și folosit ca și punct de atac în cea de a doua ispitire. Așezându-l pe streașina Templului, diavolul îi cere să se arunce pentru că cel care este aproape de Dumnezeu are promisiunea protecției îngerilor, care nu-l vor lăsa să se lovească de vreo piatră. Psalmul 91 este unul dintre textele care arată promisiunile lui Dumnezeu față de cel care stă la umbra Celui Atotputernic. Diavolul atacă cu arma pe care o folosește Fiul: Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice ispite este ispita cu versete din Scriptură. Substratul acestei ispitiri este asemănător cu cel de la prima ispitire: folosul personal de pe urma dedicării față de Dumnezeu. Fiul va refuza și ulterior în narațiune să cheme ajutorul îngerilor, iar atunci când va fi răstignit va refuza să coboare de pe cruce. Răspunsul dat de Fiul deviază atacul diavolului înspre Dumnezeu. În Scriptură este scris: „să nu ispitești pe Dumnezeu.“ Deși el este Fiul, el nu va folosi promisiunile lui Dumnezeu pentru a arăta înaintea oamenilor profunzimea dedicării sale față de Dumnezeu.
Atacul diavolului continuă la nivelul ascultării Fiului de Tatăl. Fiul este dus pe un munte foarte înalt și i se arată împărățiile lumii și strălucirea lor. Diavolul îi promite că i le va da lui dacă i se închină. Impertinența Ispititorului atinge cota maximă: cere închinare din partea Fiului. Ceea ce va primi Fiul în urma ascultării până la moarte i se oferă acum în schimbul închinării sale înaintea diavolului. Oricât ar fi momeala de strălucită Fiul arată cine trebuie să primească închinare în această lume: doar Dumnezeu. După acest răspuns îi poruncește Satanei să plece. Satana nu mai spune nimic, ci se supune; ulterior va reveni.
Prin aceste ispitiri ni se arată lucrurile esențiale din viața Fiului care trebuiau nimicite pentru ca lucrarea lui să eșueze, iar Dumnezeu să fie făcut de rușine. Stăpânirea asupra cerului și pământului le dă Dumnezeu nu Satana. Tot pe munte, dar după înviere, Fiul va spune ucenicilor că a primit toată puterea în cer și pe pământ. Acest orizont al ascultării Fiului este lumina în care trebuie înțeleasă lucrarea lui mai departe în Evanghelie. Blândețea și smerenia lui sunt model vrednic de urmat.

Tags: Matei, Isus