Evanghelia Fiului lui Dumnezeu

Paul, rob al lui Cristos Isus, chemat apostol, pus de o parte pentru evanghelia lui Dumnezeu, pe care a promis-o mai dinainte prin profeţii lui în Scrierile Sfinte cu privire la Fiul său venit din sămânţa lui David potrivit cărnii, desemnat Fiu al lui Dumnezeu în putere potrivit Duhului sfinţeniei din învierea morţilor, Isus Cristos Domnul nostru. (Romani 1.1-4)
[2] Evanghelia lui Dumnezeu nu este un mesaj supriză, deoarece ea a fost anunţată din timp, după cum arată Sfintele Scripturi. Pavel nu face trimitere la vreun text anume în care să fi fost anunţată evanghelia, dar cel mai probabil, el s-ar referi la texte cum ar fi Is. 9.1-6; 11.1-9; Ier. 23.5; 31.31-34. Aceasta arată că lucrarea lui Dumnezeu are continuitate, „atunci“ şi „acum“: ceea ce a fost promis atunci are loc acum. Înţelesul termenului „evanghelie“ este un subiect în dezbatere. Pavel foloseşte acest termen în mod absolut; nu mai întâlnim o astfel de folosire la alţi autori antici. Acest substantiv este definit de lucrarea lui Dumnezeu în trimiterea Fiului său subliniindu-se în special lucrarea sa pământească şi înălţarea în glorie. Pentru că în VT termenul „evanghelie“ nu este folosit în context religios cu referire la „veştile bune“ ale lui Dumnezeu, este posibil ca evanghelia proclamată de Pavel să fie înţeleasă în contrast cu limbajul cultului împăratului. Acolo evenimentul major ale „zilei de naştere a zeului nostru [Cezar August] a marcat, datorită lui, începutul veştilor bune pentru întreaga lume.“ De asemenea urcarea pe tron a împăraţilor romani era un eveniment dătător de speranţă, pentru că se inaugura astfel o nouă epocă. Pentru că Pavel citează în 10.15 unul dintre textele importante cu privire la „proclamarea evangheliei“ în VT, şi anume Isaia 52.7, este posibil că acesta să fi stat la originea acestui contrast cu cultului împăratului. Astfel cei care aud evanghelia o pot înţelege prin comparaţie cu evenimentele din viaţa şi realizările împăratului Romei. Datorită felului în care este prezentat conţinutul evangheliei este posibil ca în v.3-4 Pavel să facă trimitere la o formulare care era în circulaţie în biserica primară; nu mai întilnim o astfel de descriere a conţinutului evangheliei la Pavel.
[3] Evanghelia a fost promisă prin profeţi, avându-se în vedere în special venirea lui Mesia (2 Sam. 7.12-14) din linia genealogică a lui David. Evanghelia îl are ca şi conţinut pe Fiul lui Dumnezeu, în două sau trei stadii ale existenţei sale (în funcţie de felul cum este înţeles participiul τοῦ γενομένου). Cel mai probabil este că avem de a face cu o ambiguitate intenţionată, prin care Pavel spune atât că Fiul „s-a născut“, cât şi că „a venit“. Aceasta permite referirea şi la ceea ce era înainte de naşterea sa (8.3; 9.5). Un lucru izbitor este contrastul între cele două expresii care guvernează felul în care este descris Fiul: „potrivit cărnii“ şi „potrivit Duhului sfinţeniei“. Carnea şi Duhul sunt perspectivele dominante din cadrul evangheliei potrivit cărora este proclamată viaţa şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Expresia „potrivit cărnii“ trebuie înţeleasă ca referindu-se la viaţa în trup a Fiului, o viaţă în care limitele, slăbiciunea şi mortalitatea cărnii sunt lucruri date. Astfel Fiul, este Mesia din sămânţa lui David care îşi asumă existenţa în trup. [4] Expresia „potrivit Duhului sfinţeniei“ domină formularea din v.4 prin aceea că, odată cu învierea Fiului, înviere care inaugurează învierea generală a morţilor (1 Cor. 15.20), acesta este desemnat Fiu al lui Dumnezeu în putere, modul lui de a fi fiind determinat/guvernat de Duhul sfinţeniei. Prin învierea sa, Fiul are parte de înălţare într-o poziţie de putere. Pavel descrie acest proces cu ajutorul verbului ὁρίζω, care înseamnă fie „a hotărî“, fie „a desemna“. Primul sens în găsim în Luca 22.22, Fapte 2.23, 10.42, 11.29; Evrei 4.7, unde descrie hotărâri ale lui Dumnezeu sau ale apostolilor. ὁρίζω nu poate avea acest sens în 1.3 pentru că aici sunt implicate elementele statutului („în putere“) şi instrumentalităţii învierii (ca eveniment care marchează procesul la care face trimitere ὁρίζω). De aceea considerăm că al doilea sens este avut în vedere în textul nostru, şi anume desemnarea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al lui Dumnezeu în putere (regăsim idei similare la Pavel în textul din Fil. 2.9-11). Învierea a adus acest element în lucrarea salvatoare a Fiului, dar nu l-a făcut pe Cristos Fiul lui Dumnezeu. În urma acestei desemnări în putere el primeşte numele de Domn. Înscăunarea în putere este poziţia de care se bucură Fiul odată cu învierea sa. Este dezvoltată, astfel, o expunere succintă a existenţei Fiului, subliniindu-se domeniile sale de existenţă: pământul şi gloria. Evanghelia lui Dumnezeu este formulată folosindu-se un limbaj al puterii care, atât în existenţa pământească în domeniul cărnii, cât şi în cea cerească în domeniul Duhului, îl are în centru pe Fiul lui Dumnezeu. Existenţa în trup şi în Duh descrie asumarea destinului oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu şi oferă modelul de urmat (8.29) pentru toţi cei care vor crede evanghelia proclamată de Pavel. Pe baza învierii şi întronării, Isus Cristos este Domnul, iar pe baza credinţei şi mărturisirii lui ca Domn (10.9), el este şi Domnul nostru.
blog comments powered by Disqus