Relaționarea la evanghelie - Romani 1.16-17

Legat de dorinţa lui puternică de a le aduce veşti bune celor din Roma, acum le vorbeşte despre conţinutul acelor veşti şi despre relaţionarea sa la ele. Lui nu îi este ruşine de aceste veşti bune pe care vrea să li le aducă. Motivul pentru acest lucru este dat de cea ce sunt ele. Evanghelia nu este definită acum atât de mult din perspectiva conţinutului ei, cum a fost în cap. 1.3-4, ci din perspectiva calităţii ei: este puterea lui Dumnezeu. Ea este un mesaj care presupune o stare de primejdie în care se află oamenii. Pentru ca din această situaţie să se poată experimenta salvarea este nevoie de puterea lui Dumnezeu. Celălalt element implicat în acest proces este credinţa oamenilor. Pavel încă nu ne spune despre ce primejdie/situaţie periculoasă este vorba pentru a putea vorbi inteligibil despre salvare. Putem intui că starea de pericol presupune adversitate deoarce se foloseşte limbajul puterii pentru experimentarea salvării, şi pentru că tot aici se foloseşte şi limbajul credinţei putem intui că experimentarea salvării este dincolo de puterea omului, dar că este disponibilă pentru toţi. Nu ni se spune ce, sau în ce să creadă oamenii, acest lucru va fi detaliat mai târziu de către Pavel.
Formularea mai întâi pentru evreu, dar şi pentru grec, trebuie înţeleasă în contextul lucrării lui Pavel între neamuri unde evreii au fost primii care au auzit evanghelia; ei erau cei la care Pavel mergea mai întâi respectând astfel locul lor în istoria salvării. Avem subliniată astfel o diferenţă cronologică şi funcţională.

Pavel începe să explice ceea ce a vrut să spună despre puterea lui Dumnezeu, evanghelia. El ne dă din nou detalii despre conţinutul evangheliei din perspectiva faptului ca aceasta este puterea lui Dumnezeu. În evanghelie este revelată dreptatea lui Dumnezeu; această revelare este pe baza credinţei şi duce la credinţă. Această legătură între dreptatea lui Dumnezeu, revelare, şi credinţă nu este uşor de explicat datorită modului eliptic de exprimare al lui Pavel. De asemenea nu ni se explică expresia dreptatea lui Dumnezeu; cel mai probabil este că trebuie să o înţelegem în contextul a ceea ce a fost spus până acum despre evanghelie deoarece aceasta este revelată în evanghelie. În 1.3-4 Pavel a vorbit despre evanghelie din perspectiva Fiului lui Dumnezeu, acum o face din perspectiva puterii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Aceste două perspective se suprapun subliniindu-se aspecte diferite ale lucrării lui Dumnezeu: una în/prin Fiul său, cealaltă în/faţă de oameni. Din prima perspectivă o înţelegem pe a doua; cea de a doua este construită în contextul creat de prima. Ceea ce ni s-a spus că a fost anunţat prin profeţi, în scripturi, despre venirea Fiului din sămânţa lui David, în sfera cărnii/a existenţei în trup, şi care a fost desemnat Fiu al lui Dumnezeu în putere, prin învierea morţilor, în sfera Duhului este înţeleasă acum ca dreptatea lui Dumnezeu. Această lucrare complexă a lui Dumnezeu în Fiul său în istoria salvării între oameni are şi această dimensiune a manifestării dreptăţii sale. Astfel el îşi arată caracterul vrednic de încredere, face ceea ce a promis şi inaugurează veacul cel nou al salvării odată cu inaugurarea învierii morţilor prin învierea Fiului său întronat ca Domn, veac în care Duhul este puterea dominantă care ordonează existenţa. Această manifestare a lui Dumnezeu vine să îl arate în toată dreptatea sa. Astfel, când Pavel vorbeşte despre dreptatea lui Dumnezeu avem presupuse toate aceste idei; Dumnezeu a intervenit după cum era de aşteptat, dar diferit de cum era aşteptat.
Expresia din/pe baza credinţei spre credinţă face ca expresia dreptatea lui Dumnezeu să fie înţeleasă din perspectiva oamenilor: fie că omului îi este revelată în evanghelie pe baza credinţei, fie că omul poate avea parte de ea, şi astfel să fie şi el drept, pe baza credinţei, credinţă care creşte mai departe. Citatul din Hab. 2.4 folosit de Pavel pentru a susţine din Scripturi ceea ce a spus despre dreptatea lui Dumnezeu înclină înţelegerea pentru a doua posibilitate: în evanghelie se arată că dreptatea lui Dumnezeu poate fi experimentată pe baza credinţei şi astfel trăieşte cel drept. Credinţa se referă cel mai probabil la credinţa în cele proclamate în evanghelie: ce este scris în scripturi, puterea şi dreptatea lui Dumnezeu, Fiul său, învierea sa, Duhul sfinţeniei.
Astfel, se poate vedea faptul că evenimentul Cristos are o diversitate de dimensiuni care necesită explicaţii detaliate. Terminologia aleasă a puterii şi dreptăţii prespune un context potrivnic, frământat; duşmănie şi frământări esenţiale. Din argumentul ulterior al scrisorii anticipăm spunând că este vorba de robia puterilor veacului cel vechi al salvării şi suspinul întregii creaţii. Formularea dreptatea lui Dumnezeu este generală şi cuprinde un spectru larg de nuanţe: manifestarea, revelarea, şi experimentarea ei.
blog comments powered by Disqus