In situaţia apostolului Pavel şi a copilului său în credinţă, Timotei, îndemnul, împlinirea acestei porunci era absolut vitală. Dacă Timotei asculta de ea, creştinismul ajungea în a doua generaţie. Altfel, nu. Cu noi lucrurile stau la fel. Indemnul aici este în special, pentru un lucrător tînăr. Dar, este la fel de adevărat pentru un lucrător adult sau pentru un lucrător în vîrstă. Dacă darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu e înflăcărat, credinţa merge mai departe. Altfel, credinţa se stinge. Creştinismul se sleieşte şi creştinii ajung leneşi. Şi acolo unde ar trebui să fie viaţă, încet, încet se strecoară moartea. Acolo unde ar trebui să fie sănătate, încet, încet se strecoară boala. Acolo unde ar trebui să fie lumină, încet, încet amurgul aduce noaptea şi întunericul. De aceea, împlinirea acestei porunci e o mare răspundere pe care o avem cu toţii.
Timotei era tînăr; nu ştim cîţi ani avea. Era la începutul lucrării lui. Pavel era cu lucrarea terminată. Un om cu limbă de moarte îi spune lucrul acesta: Tot ce te-am învăţat eu, să dai la oameni de încredere, care sunt în stare să înveţe şi pe alţii. Fii omul acela care faci tranziţia între întîia generaţie de creştini şi a doua generaţie de creştini. Fii omul care eşti veriga din lanţul creştinismului. Şi aşa, să meargă credinţa din generaţie în generaţie. Ce fac eu, cînd tu vei fi bătrîn, să faci şi tu. Veghează ce laşi în urmă. Dacă nu sunt oameni care să ducă mai departe osteneala ta, lucrarea ta, chemarea ta, buruienile imediat prind rădăcini. Păcatul se strecoară imediat, şi nevegherea cuprinde pe toţi. Nimeni nu mai e treaz, toţi au fost cuprinşi de somn. Veghează la lucrurile acestea. Dacă simţi că puterile ţi s-au terminat, chiar dacă nu ai 80 de ani, fii cu mare luare aminte cine vine să ducă mai departe ce-ai făcut tu? Unde-ţi este ucenicul, ucenicii la care să le spui: Ce te-am învăţat eu, să dai la oameni de încredere, care vor fi în stare să înveţe şi pe alţii. Ce rămîne după mine? Pămînt pîrjolit? Sau grădină verde? Asta era răspunderea lui Pavel. Pavel era gata să fie turnat ca o jertfă de băutură. Şi-a sfîrşit alergarea, a păzit credinţa, era cu toate gata. Şi el spune: Numai cununa o mai aştept. Pe toate le-am făcut. Acuma e rîndul tău. Şi Timotei după el şi alţii şi noi după ei. Şi noi după ei.
Ce-a vrut să-i spună Pavel cu îndemnul acesta? Inflăcărează darul lui Dumnezeu, care este în tine. Care dar? Citim în continuare în Epistolă, şi găsim încă cîteva locuri esenţiale pentru a înţelege această poruncă. Chiar la începutul capitolul 2, apostolul îi spune aşa: Timotei, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Al doilea verset important, în aceeaşi linie, este 2.15: Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător încercat care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvîntul adevărului. Şi ultimul verset, în aceeaşi linie, este în 4.2, unde apostolul îi spune aşa: Timotei, vesteşte Cuvîntul la timp şi ne la timp. Fii întotdeauna cu luare aminte la el. Care era darul pe care l-a primit Timotei? Pavel reformulează asta, într-un alt loc, în aceeaşi Epistolă şi spune: Timotei, fă lucrul unui evanghelist! Acela a fost darul lui. Darul de a vesti evanghelia, de a vesti Cuvîntul, de a stărui asupra lui, în orice vreme.
Care este darul tău? Tu îl cunoşti. Timotei a avut răspunderea să-l înflăcăreze. Situaţia nu era uşoară. De multe ori, Pavel îi spune: Să nu-ţi fie ruşine de mine, nici de lanţul meu. Oricine va vrea să trăiască cu evlavie, în sfinţenie, va fi prigonit în final. Pe de o parte, înaintaşul lui a ajuns să fie închis din cauza credinţei. Pe de altă parte, cum descrie tot capitolul 3, din 2 Timotei, foarte mulţi oameni din zilele de pe urmă sunt oameni care nu-L mai caută pe Dumnezeu, nu-L mai iubesc, nu fac binele. Se duc din rău în mai rău, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Şi tu eşti prins între ei. Şi te uiţi: o cale a prigoanei, dacă rămîi mai departe înflăcărat şi calea cea largă, în care a fost cuprins şi Dima, cum ne spune apostolul Pavel, la sfîrşitul Epistolei, şi mulţi alţii.
Ce anume te ţine, te ajută să ai darul sau darurile, dacă ai mai multe, în flăcări? Să fie lucrătoare, să fie vii? Ce anume te ţine? Cînd contextul este, aşa cum ni-l descrie 2 Timotei, foarte greu. Şi asta este adevărat pentru orice generaţie. Cum reuşeşti să rămîi, să nu te cuprindă apatia, sleiala, lenea, indiferenţa? Şi să spui: mai sunt alţii. Mă pierd în mare, sunt şi eu numai o picătură.
Fraţilor, ce anume ne-ar putea face - e o imagine, acuma ce urmează - să ne crească pe tălpi, piele de iepure. Să fii omul acela care alergi, cum n-aleargă nimeni. Omul acela înflăcărat, viu, aprins. O precizare esenţială. Să nu fie adevărat despre tine, ceea ce Pavel spune în Romani: că ai mult zel, dar pricepere puţină. Nu despre asta vreau să vorbesc, pentrucă apostolul Pavel spune: Nouă ne-a fost dat un duh de putere, de dragoste, şi de chibzuinţă. Eşti un om prin care Duhul lui Dumnezeu îi mişcă pe alţii, îi atinge pe alţii, şi îi schimbă pe alţii. Eşti un om care ai un Duh care te îndeamnă la multă dragoste. Şi nu în ultimul rînd la chibzuinţă deosebită. Eşti un om cu mare înţelepciune. Eşti un om care ştii: în situaţia aceasta, cîntărind lucrurile, văzîndu-le în voia lui Dumnezeu, spui: Asta facem. Despre aşa oameni vorbesc. Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne călăuzeşte în direcţia aceasta. Ce anume te ajută, să nu se împlinească cu tine acel Cuvînt pe care Mîntuitorul îl spune Bisericii din Laodicea: Am ceva împotriva ta. - Ştiţi ce-avea împotriva ei - ţi-ai părăsit dragostea dintîi. Dacă reformulăm, am putea spune: Nu Mă mai iubeşti, cum Mă iubeai la început. Ce-ar trebui să avem - vedeţi atîrnă de noi - lui îi spune: înflăcărează! Ce-ar trebui să avem, ca aşa cum slujeam la început, să slujim pînă în ceasul morţii. Care e ingredientul de care noi avem nevoie, să ne ţină? Nu suntem oameni care mergem cu ochii închişi. Ştim ce e suferinţa şi ştim că la urmă se termină cu moarte, pentru viaţa aceasta. Nu vreau să vă îndemn la a vă forma o gîndire pozitivă cu orice preţ, şi dacă sunt lucruri dureroase, să spui: nu sunt dureroase. Nu, spui tuturor lucrurilor pe nume şi trăieşti potrivit lor şi în ciuda lor, de-asupra lor. Şi eşti un om care asculţi şi cauţi voia lui Dumnezeu. Un om care e de-asupra situaţiei, aşa cum Pavel se prezintă pe sine, la sfîrşitul vieţii. Era la judecată, toţi l-au părăsit, dar, el spune - şi imaginea a rămas peste veacuri - dar, Domnul m-a scăpat din gura leului. Un om care bolnav, singur, în frig, îl vezi tot aşa cum a fost descris cînd a mers pentru prima oară în Europa, cînd era tînăr. Să te iei pe jos din Ierusalim pînă în Macedonia, e cale lungă. Dar, a vrut să meargă şi mai departe. A coborît pînă la Atena, pînă la Corint. Noi astăzi nu mergem pe jos, poate nici pînă la Biserică. Vremurile s-au schimbat, nu vreau să fiu absurd, dar vreau să arăt dedicarea lui, care a rămas aceeaşi. Să te duci la Ierusalim şi să ştii, Domnul te înştiinţează din loc în loc: Pavel, lanţuri te aşteaptă. Şi el spune: Am o misiune pentru sfinţi şi mă duc. Şi ştiu că aşa va fi. Acestea sunt lucruri pentru a pătrunde în inima lui. Ce l-a ţinut? Care a fost acel ingredient, acel catalizator care a ţinut reacţia în permanenţă activă? Care a fost lucrul acela? Ni-l trebuie şi nouă, şi noi avem nevoie de el. Pentrucă dorim să mai fie creştinism şi după noi, pentruca cei care vin să aibă şi ei parte de mîntuirea lui Dumnezeu. Dar, mai mult: dorim în generaţia noastră, cît mai mulţi să fie cuprinşi de evanghelie, cuceriţi de evanghelie, mîntuiţi de evanghelie. Şi dacă eu într-o zi vreau, a doua zi nu mai vreau, o lună vreau, un an mă opresc, prietenii mei la care doar eu pot să ajung pot trece, pot pleca, dar răspunderea a fost a mea. Cînd mă uit în viaţa mea în trecut şi în prezent văd astfel de situaţii, şi nu ştiu dacă voi avea ocazia să le repar. Şi sunt eşecuri în care am fost singurul, într-o anumită împrejurare, care am putut să spun ceva şi să fac ceva, şi m-am oprit. Am spus: vor fi ocazii mai bune. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi lucruri ca acestea. Fiţi cinstiţi. Dumnezeu le ştie.
Indemnul este: la timp şi ne la timp. Cu alte cuvinte: şi cînd ai crede că se potriveşte şi cînd ai zice, nu se potriveşte. Tu nu ştii. De aşa de multe ori am evaluat greşit împrejurările, şi am spus: Nu e cel mai bine acum să-mi deschid gura şi să spun ceva. Şi după aceea, auzind de la alţii că omul acela aştepta să-i spun ceva, şi am tăcut. Aveţi împrejurări ca acestea în viaţa dumneavoastră? Dacă n-aveţi, daţi slavă lui Dumnezeu. Dar, dacă aveţi, cercetaţi-vă viaţa. Ce mă poate ţine, ce-mi poate ţine inima întotdeauna cu dorinţă să împlinesc şi să trăiesc potrivit cu chemarea pe care mi-a făcut-o El? Mîntuitorul ne dă răspunsul la întrebarea aceasta. Cînd Mîntuitorul vorbeşte despre inimă, El ne învaţă următorul lucru. Evanghelia după Matei, capitolul 6.21. El spune aşa: Unde este comoara ta, acolo este inima ta. Intotdeauna, inima omului va fi legată de lucrul pe care-l preţuieşte. Asta-i regula. O regulă simplă, absolut adevărată în toate situaţiile. Care e lucrul de preţ, acela îţi va captiva viaţa, mintea, energiile, tot ce eşti, te vei consuma pentru el. Lucrul acela poate fi de ordin material, poate fi o poziţie; putem pune multe aici. Dar va fi ceva ce tu socoteşti, potrivit cu sistemul tău de valori, că este de preţ. Şi mă voi trezi cu noapte şi mă voi culca tîrziu, ca să ating lucrul acela, să-l am. Tot ce sunt şi gîndesc şi fac, va fi în direcţia aceea.
Dragii mei, darul a fost dat. Chemarea ai auzit-o. Care-ţi este comoara? In locul acela, ţi-e inima. Acolo, ţi-s gîndurile, acolo-ţi consumi energia şi timpul. Inspre locul acela eşti atras; fie că vrei, fie că nu vrei. De aceea, răspunsul specific, sau mai bine zis, reformularea situaţiei, în mod specific este asta: Voi putea să am darul înflăcărat, dacă mi-am ales bine comoara. Care-s lucrurile tale cele mai de preţ? Există trei cărţi în Noul Testament, care ne vorbesc în special despre lucrurile de preţ, despre comori. Evanghelia după Matei, Epistola către filipeni şi Prima Epistolă a lui Petru. Acolo, găsim situaţii care ne aşează în trei locuri. Omul, bărbat / femeia sunt de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Exemplul cel mai sugestiv este cel din Evanghelia după Luca, din capitolul 7, în care Evanghelia vorbeşte despre sutaşul roman, care s-a dus la Isus, pentrucă avea un rob la care ţinea foarte mult. Luca 7.4. Incredibil verset. Cum să ţină la el un ofiţer, care de regulă era un zbir, cum să preţuiască un rob, un sclav? Care după concepţia vremii, nici măcar nu avea suflet. Puteai să faci ce vrei cu el, să-l vinzi oricînd, să-l omori. Nimeni nu te trăgea la răspundere. Şi Evanghelia spune despre păgînul acesta, că preţuia mult pe robul lui. De la un exemplu extrem, mergem la celălalt. Şi Cartea Faptele apostolilor ne vorbeşte despre Gamaliel, ca despre un om preţuit de tot norodul. Ca s-ajungem în Biserică, apostolul Pavel vorbeşte despre prezbiteri, care sunt vrednici de îndoită cinste. Apostolul Petru completează imaginea şi ne îndeamnă: Bărbaţilor, daţi cinste femeii, ca unui vas mai slab. Şi aşa am acoperit tot spectrul care ţine de om. Cît de mult preţuieşti pe om? De regulă, urmînd valul lumii, suntem ispitiţi şi îndemnaţi să ne uităm la oameni, doar ca la nişte trepte peste care calc să ajung mai sus. Sau ca la nişte instrumente, care pentru o vreme mă slujesc şi apoi renunţ. Putem vedea cît de mult fac eu, dacă mă uit în două locuri, în Scripturi. Uitaţi-vă la pilda cu bunul samaritean. Ispita asta a fost pentru Mîntuitorul. L-a întrebat cărturarul: Spune-mi cine mi-e aproapele? Şi El vorbeşte despre omul care se coboară de la Ierusalim la Ierihon, care a fost prins, bătut şi lăsat abia suflînd. Şi-a trecut preotul, a trecut levitul şi nimeni nu s-a oprit. Dar, s-a oprit unul care l-a pus pe măgarul lui şi l-a dus la han şi a plătit pentru el. Şi apoi, zice: era samaritean. Pentru un evreu, un samaritean era un cîine. Cine-mi este aproapele? Chiar vrăjmaşul. Cît de mult fac eu? Crucea răspunde la întrebarea aceasta. Acela a fost preţul, plătit pentru fiecare dintre noi. Oricît de ticăloşi am fost, oricît de răi, acela este preţul pentru mine, pentru tine, pentru dumneavoastră. E un preţ colosal, uriaş. Moartea Fiului lui Dumnezeu. Atîta face omul. Nu vreau să intrăm în exemplele din Evanghelii, în care ni se vorbeşte despre lucruri, ca fiind de mare valoare. Exemplul cel mai sugestiv aici, este cu acel vas de alabastru cu nard curat. Vreau să trecem la ultima categorie a lucrurilor de mare preţ din Noul Testament. Începem cu credinţa. Apostolul Petru spune asta: Credinţa voastră este mult mai de preţ decît aurul care piere, dar acum este încercată prin foc. Tot apostolul Petru vorbeşte despre faptul că noi n-am fost răscumpăraţi din felul nostru deşert de viaţă cu aur, cu argint sau cu pietre scumpe, ci cu sîngele scump, preţios, de mare preţ al lui Isus Cristos. Dacă noi avem drept comori lucrurile acestea, darul va rămîne înflăcărat. Pentrucă se pune problema foarte simplu. Mîntuirea lui şi maturizarea lui atîrnă şi de mine. Face mult omul acela, oricine ar fi el, chiar duşmanul meu. Face deosebit de mult. Cît de mult? Crucea îmi spune. Viaţa lui Cristos este preţul pentru omul acela. Şi în al doilea rînd, Mîntuitorul are cel mai mare preţ. Are valoare considerabilă, inestimabilă. Şi aici ultimul verset: Filipeni 3.8. Pavel se uită în toată viaţa lui, de la naştere, la seminţie, la educaţie, la viaţă de om matur şi spune: Toate acelea le văd ca o pierdere, ca nişte gunoaie, cînd mă uit la preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos, Domnul meu. Dar, textul merge mai departe, şi spune: Caut, alerg, mă avînt înspre El. Şi aşa a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. Doar pentrucă inima lui a fost atrasă, legată de această mare comoară. Altfel, dacă noi avem alte comori, ele ne cuceresc inima. Şi dintr-un început - şi aici citim din Galateni - în Duhul, ştiţi cum putem sfîrşi? In firea pămîntească. De noi atîrnă asta. Ce-am aşezat drept comoară în viaţa noastră? Cum alegi lucrul cel mai de preţ? Despre ce spui tu că are cel mai mare preţ? Dacă întrebi vecinii, dacă întrebi prietenii, de regulă, răspunsul va fi foarte simplu: nişte bancnote, fie verzi, fie roz. Aici e răspunsul imediat. Şi acelea te captează. Te pot cuceri. Şi inima ta, care odată a fost în flăcări pentru Dumnezeu, cu mare zel, uşor, uşor, uşor, se stinge şi se poate chiar împietri. Atîrnă de noi lucrul acesta, dragii mei.
Vreau să închei rândurile acestea cu un verset pe care-l găsim la Evrei 11.26. Acolo, Cuvîntul lui Dumnezeu spune aşa, despre Moise: El socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului, pentrucă avea ochii pironiţi spre răsplătire. Fraţilor, noi nu avem - doar dacă am fost vreodată în seiful unei bănci - noi nu avem idee, ce stă în spatele afirmaţiei: comorile Egiptului. Cît de mari erau acestea! Cea mai mare descoperire arheologică, din toată istoria omenirii, a fost descoperirea mormîntului Faraonului Tutankamon. In secolul XX. Un Faraon-copil. A murit la doi ani şi ceva, după ce a ajuns Faraon. Probabil a fost otrăvit. Pentrucă cel care vine după el, Faraonul următor, a şters toate referinţele din istoria Egiptului, cu privire la Tutankamon. Şi nici n-am ştiut pînă nu de mult că a existat vreodată un Faraon, cu numele acesta. Acesta e motivul pentru care jefuitorii de morminte, nici nu şi-au prea bătut capul, căutînd şi un astfel de mormînt. A fost ultimul mormînt de Faraon, descoperit în Valea regilor. O comoară uluitoare! Aur! E la fel ca în Apocalipsa, cînd zici că strada va fi de aur! Cam aşa era mormîntul. Şi acesta era un Faraon-copil, un Faraon neînsemnat. Ce ar fi fost în mormîntul Fraonului, care a zidit piramidele. Sau alte edificii colosale din Egipt. Ce-a avut acela cu el. Greu de spus. Despre Moise ni se spune, cînd a cîntărit lucrurile: acestea-s toate comorile Egiptului, pe care le pot avea într-o zi, urcînd la tron. Pe toate le las, dar pentruce? Pentru ocara lui Cristos. Pentrucă el avea ochii pironiţi, aţintiţi, fixaţi înspre răsplătire. Şi a trăit o viaţă din care noi învăţăm, chiar şi acum, după 3.500 de ani.

Tags: Pavel