Biserica drept răspuns în postmodernitate

Introducere


În orice veac Biserica trebuie să-şi proclame mesajul. Întotdeauna a existat o tensiune (creativă) între ceea ce are de spus Biserica şi ceea ce are să-i spună lumea. Din prima zi a vieţii sale Biserica a trebuit să-şi explice evanghelia în aşa fel încât să o păstreze atât ca puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, cât şi accesibilă din punct de vedere al înţelesului; a fost de fiecare dată nevoie de o „traducere“ a mesajului în cuvintele şi noţiunile diferitelor epoci. Generaţia de acum nu este scutită de o aşa sarcină. Este datoria generaţiei noastre să ne înţelegem epoca pentru a ne ruga, organiza şi lucra potrivit cu voia lui Dumnezeu în aceste vremuri. Trebuie spus de la început că demersul apărării şi proclamării Evangheliei în veacul nostru va fi divers; este un demers care se poate extinde de la abordarea clasică (apologetica în doi paşi: existenţa lui Dumnezeu şi evidenţe istorice, Norman Geisler, R. C. Sproul), la evidenţialism (apologetică într-un singur pas: cât mai multe evidenţe recurgând la argumente filosofice şi istorice, Clark Pinnock, John W. Montgomery), la o abordare cumulativă (o grupare a evidenţelor într-un argument coerent care explică cel mai bine datele în comparaţie cu alte ipoteze, C.S. Lewis, Stephen Evans), la presupoziţionalism (adevărul creştinătăţii este prespus din start, iar Dumnezeul Bibliei nu este finalul unui argument, ci presupoziţia ca acesta să fie posibil; Conelius van Til, Gordon Clark, Francis Schaeffer).

Postmodernitatea ca pluralitate fragmentată


Vremea de acum este descrisă în legătură cu vremea de dinainte, a modernităţii, şi anume postmodernitate. Datorită caracterului epocii noastre eticheta acesteia nu este uşor de definit. Modernitatea a început odată cu epoca luminilor în secolul al XVII - lea şi a ajuns până în a doua parte a secolului al XX - lea. Modernitatea este caracterizată de sprijinul oferit de raţiune, de gândirea obiectivă, de metoda empiric ştiinţifică şi de credinţa în progres. Nu este scopul acestui material să treacă în revistă „drumul“ ideilor (de la Kant, Kirkegaard, Hegel, Nietzsche, Heidegger, Lyotard, Habermas, Eco) care s-au coagulat în ceea ce numim astăzi postmodernitate, dar considerăm că ceea ce spune Robert Jenson poate constitui un punct de pornire în prezentarea postmodernităţii în general, precum şi a unei sugestii în ce priveşte demersul apologetic. Ne vom opri apoi asupra câtorva observaţii despre postmodernitatea pe tărâm mioritic şi la câteva implicaţii asupra vieţii trăite în această epocă.
Jenson caută să includă Biserica în încercarea creştinătăţii de a-şi găsi drumul în vremea de acum; el spune că în lumea postmodernă nu avem o povestire comună. Modernitatea a fost definită ca încercarea de a trăi într-o povestire universală fără un povestitor universal, dar în lumea postmodernă nu mai avem vreo povestire universală care să dea sens şi coerenţă vieţii. Misiunea bisericii este descrisă de Jenson astfel: „Dacă Biserica nu-şi găseşte ascultătorii într-o lume povestibilă, atunci trebuie să fie ea acea lume. Dacă Biserica nu este ea însăşi o lume reală, substanţială, vie, pentru ca evanghelia să poată fi adevărată, atunci credinţa este pur şi simplu imposibilă.“
De pe tărâm mioritic, Patapievici spune că în postmodernitate:
„totul e simulacru din punct de vedere ontologic (i.e., nu există o realitate esenţială) şi că totul e relativ din punct de vedere epistemologic (i.e., nu există nici un criteriu obiectiv de a stabili dacă cineva are dreptate sau se înşală). Totul este inventat, orice realitate este rezultatul unei construcţii umane, nu există nimic obiectiv, nu există un adevăr care să fie independent de cadrul fixat în prealabil de om (societate), prin construcţia fictivă a acelui tip de „realitate“ în care „adevărul“ respectiv să fie posibil, orice ştiinţă poate fi redusă la sociologie, totul e un joc de putere, nu există decât falsificare şi minciună…“
Iar Cărtărescu, etichetând postmodernitatea ca „apocalipsa veselă“, sintetizează situaţia în următorii termeni:
„[Î]ntr-un cuvânt toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător unui vis sau al unei ficţiuni literare. (...) Aceste trăsături speciale ale lumii postmoderne ridică un mare număr de probleme. (...) Cele mai dificile par a fi dilemele morale şi religioase ale unei lumi care, programatic, refuză orice fundamentare metafizică şi orice valoare absolută.“
Elementele unei astfel de înţelegeri a realităţii depind de puterea omului, astfel folosindu-se des expresia homo autonomus. Aceasta, în practică, înseamnă adesea că nimeni nu mai ascultă de vreo regulă; una dintre virtuţile de seamă ale societăţii este diversitatea valorilor şi credinţelor. Noţiunea de adevăr obiectiv devine un arhaism.
Cum poate fi convins un om postmodern de adevărul evangheliei? Mai este apologetica o posibilitate într-o societate care nu mai crede în adevăr obiectiv şi în posibilitatea ca acesta să fie demonstrat într-un mod raţional? Cum poate fi convins cineva de adevărul evangheliei într-o cultură în care există o varietate de raţionalităţi?
Găsim aici şi o problemă şi din partea bisericii, pentru că putem fi înclinaţi să convingem pe cineva de relevanţa evangheliei, nu de adevărul ei - o evanghelie care este mulată pe o cultură pluralistă, orientată spre consum şi infectată cu o abordare managerială şi terapeutică a vieţii. Cum dezvoltăm o strategie apologetică în acelaşi timp pe înţelesul culturii postmoderne cât şi care să menţină adevărul evangheliei?
In contrast cu modernitatea, postmodernismul respinge orice apel la Realitate şi Adevăr. Chiar şi încercarea de a propune o metanaraţiune care să cuprindă totul, să definească şi să legitimeze Realitatea este denunţată ca fiind opresivă. Odată ce se renunţă la pretenţiile modernismului în legătură cu universalitatea şi realitatea, alternativa care rămîne este relativismul. Ceea ce rămîne este sinele autonom şi puterea limbajului pe care îl are acesta. Acestea sunt cele două elemente constitutive ale postmodernismului.
Sinele este sursa adevărului şi realităţii. Cunoaşterea umană este construită de către întreaga persoană. Nu contează ce alege cineva; sinele este liber să aleagă şi aceasta este lucrul care contează. Ca rezultat, postmodernismul este suspicios cu privire la toate metanaraţiunile care înceracă să numească, să definească, să legitimeze şi să arbitreze instituţii sociale, roluri, instituţii, identităţi şi practici. Nu există reguli sau norme pentru societate; nici chiar Dumnezeu nu are acest drept.
Deci, cum se poate vorbi despre vreo realitate dincolo de sinele autonom? Aceasta este creată cu ajutorul cuvintelor. Postmodernismul împărtăşeşte o concepţie pragmatică instrumentală cu privire la limbaj. Nu există afirmaţii adevărate. Singura întrebare este ce cuvinte ar trebui să folosim. Orice poate fi făcut să arate bine sau rău dacă este redescris. Se şterge astfel linia între fantezie şi fapt. Limbajul devine un labirint care are ca singur referent mai mult limbaj. Avem de-a face cu o interpretare continuă în care fiecare persoană trebuie să adune cît mai multe voturi pentru a determina sensul a ceva. Nu există vreo garanţie în ce priveşte interpretarea cui va predomina astăzi.
Preocuparea cu privire la sine şi la limbaj domină cultura noastră. În lumea postmodernă societatea este o reţea alcătuită din indivizi, fiecare cu sursa sa de adevăr.
Această perspectivă descentralizată a multor euri insistă asupra respectului faţă de celălalt. Nici unul dintre euri nu insistă asupra unei metanaraţiuni care să-l definească pe celălalt. În cultura populară aceasta se numeşte a fi corect din punct de vedere politic (political correctness) şi a fi amabil şi civilizat. Toţi avem voci egale, în special cei marginalizaţi. Rezultatul este un amalgam fragmentat, haotic şi oarecum arbitrar de euri multiple, niciunul cu pretenţia iluministă a universalităţii. În epistemologie şi etică rezultatul este relativismul. În soteriologia creştină relativismul religios şi a fi corectitudinea politică duce la universalism.
Motivul pentru care imaginea este totul în cultura noastră este acela că omul postmodern are o perspectivă pragmatică instrumentală asupra limbajului. Limbajul nu este neutru, ci este o unealtă prin care cei de la putere sau cei care au control asupra informaţiei pot manipula şi construi realitatea. De aceea marketingul este o afacere atît de mare în cultura postmodernă, pentru că ne informează cu privire la ceea ce nu am ştiut vreodată că am avea nevoie şi de fapt avem. Realitatea devine un rezultat al felului în care este construită o reclamă. În final limbajul nu poate comunica cu autoritate realitatea aşa cum este, ci o construieşte întru-un anumit fel.
Punînd accentul pe sine şi pe puterea limbajului de a crea lumea, omul postmodern caută să-şi organizeze propria experienţă şi mediu în direcţia unui sentiment al bunăstării ce poate fi manipulat. Preocuparea principală este bunăstarea sinelui. Idealurile etice de a trăi după un standard al unui adevăr absolut sunt nocive într-o cultură care vrea să creeze un climat confortabil. Tehnicile manageriale şi terapeutice sunt mijloace principale în această stare de lucruri.
Folosirea postmodernă a limbajului nu este o unealtă neutră din punct de vedere moral pe care creştinismul să o poată folosi în propriul scop, deoarece că acesta se focalizează asupra unei eficienţe psihologice şi nu asupra adevărului. Scopul de a manipula contextul de viaţă şi a face procesul cît mai plăcut posibil banalizează conceptele creştine despre păcat, iertare, vină, har, moarte şi înviere. Promisiunea unei reînnoiri temporare prin puterea unei redescrieri radicale neagă puterea transformatoare a Cuvîntului şi dă la o parte transcendenţa eternităţii.


Sarcina Bisericii: credinţa care lucrează prin dragoste


Dacă lumea din jur „nu este povestibilă“, Biserica trebuie să fie acea lume! Această teză preluată de la Jenson este inima argumentului acestui material: o abordare apologetică a postmodernităţii la nivel comunitar. Având în vedere implicaţiile prezentate mai sus, este util să avem în vedere că una dintre observaţiile cel mai des întâlnite la adresa creştinilor nu este că ei sunt creştini, ci că ei nu sunt aşa, ei trădând cauza lui Isus Cristos (sunt oameni care îl onorează doar cu buzele, dar cu inima sunt departe de el).
Comunitatea creştină trebuie să nu piardă din vedere în nici o epocă idealurile lui Isus. Trăirea potrivit cu ele este unul dintre cele mai puternice argumente în orice vreme. Să nu uităm că argumentul cel mai puternic împotriva creştinismului sunt creştinii, iar reversul este de asemenea adevărat: cel mai puternic argument al creştinismului sunt creştinii care trăiesc o viaţă creştină.
Identificarea membrilor comunităţii creştine cu idealurile lui Isus constituie schiţa unui răspuns clar la ideile oricărei epoci:
- identificarea cu cel slab, bolnav, sărac, neprivilegiat, asuprit;
- iertarea fără limite, slujirea reciprocă indiferent de poziţie, renunţarea la sine;
- accent asupra normelor, preceptelor şi interdicţiilor care există de dragul oamenilor;
şi asupra oamenilor care nu există de dragul normelor, preceptelor şi interdicţiilor;
- accent asupra instituţiilor, tradiţiilor şi ierarhiilor care să fie relativizate de dragul oamenilor
- accent asupra voii lui Dumnezeu ca normă supremă;
- accent asupra lui Dumnezeu însuşi, care se identifică cu nevoile şi speranţele oamenilor, care nu cere, ci dăruieşte, care nu asupreşte, ci ridică, care nu nimiceşte, ci eliberează, care întemeiază regula absolută a harului;
- accent asupra morţii şi învierii lui Cristos, care sunt evenimentul de apogeu în apropierea lui Dumnezeu de oameni;
Comunitatea creştină trebuie să lucreze cu înţelepciune pentru a nu impune prin forţă celor din afară aceste idealuri. Biserica nu trebuie să transforme evanghelia într-o forţă nespirituală şi robie, înlocuind slujirea şi libertatea, ca nu cumva să redevină Marele Inchizitor care îl alungă pe Cristos. Cristos n-a venit să instaureze un sistem judiciar, legal; iubirea de Dumnezeu şi aproapele sunt o cerinţă care trebuie să cuprindă omul în întregimea lui. Dragostea este înţeleasă ca fiind o atitudine hotărâtă, o acţiune binevoitoare înspre aproapele, care poate fi şi duşman; este o stare de alertă, deschidere, ajutorare, de comportament creativ, imaginativ. Îi implică pe toţi. Această dragoste cere responsabilitatea deplină a conştiinţei, care trebuie să folosească toate oportunităţile. Criteriul fiecărei norme sau interdicţii trebuie să fie dragostea de aproapele. Poţi avea toată cunoaşterea şi toată credinţa, dar dacă nu ai dragoste nu eşti nimic. Astfel, dragostea duce la libertate.
Pornind dinspre om, Biserica ar trebui să aibă în atenţie câteva elemente esenţiale ale vieţii acestuia, indiferent de epocă: omul este o fiinţă povestitoare (naraţiunea îl ajută să-şi organizeze mintea şi faptele) care gândeşte, foloseşte diferite simboluri pentru a se exprima, are o viaţă amestecată şi în general preţuieşte un comportament moral. Naraţiunea creaţiei, căderii, răscumpărării şi înnoirii tuturor lucrurilor este naraţiunea pe care trebuie să o povestească Biserica pentru toate vârstele într-un mod cât mai profund şi pe înţeles. De asemenea Biserica trebuie să folosească simbolistica instaurată de Cristos a botezului şi Cinei pentru a exprima această metanaraţiune în legătură cu viaţa omului; să nu trăiască pe pământ ca şi cum deja ar fi ajuns în cer (să nu minimalizeze dimensiunea tragică a existenţei pământeşti, rutina), iar creştinii să-şi trăiască viaţa ca nişte cetăţeni care se ostenesc pentru binele cetăţii pământeşti în timp ce o aşteaptă pe cea cerească.
Omul postmodern poate înţelege cel mai bine un Dumnezeu al harului, sfînt, iubitor, drept, iertător, jertfitor de sine atunci când vede o comunitate sfîntă, iubitoare, dreaptă, iertătoare, jertfitoare de sine, întemeiată pe harul lui Dumnezeu şi eficientă prin Domnul şi Salvatorul nostru, Isus Cristos.

blog comments powered by Disqus