Chemare la ascultare

La sfârșitul vieții Iosua cheamă poporul și conducătorii lui pentru a le reaminti cine sunt și ce se așteaptă de la ei în țara promisă. Generația cuceririi țării și-a văzut visul cu ochii: odihnă și biruință în Canaan. Pe amble le-au primit de la Domnul. Generația pustiei a fost o generație împietrită și necredincioasă care nu a ajuns să aibă parte de aceste binecuvântări de la Domnul.
Iosua definește pe Israel ca fiind poporul care depinde de prezența și ajutorul Domnului în luptă. Ei există pentru că Domnul i-a ales și a luptat pentru ei. Viața lor în țara cea bună este o viață supusă unei ispite constante: popoarele din jur și zeii lor. Identitatea lui Israel se poate păstra numai dacă nu se amestecă deloc cu celelalte popoare. Din istoria ulterioară știm că în special zeitățile fertilității și puterii militare au avut câștig de cauză în atragerea israeliților. Câderea în această ispită este descrisă ca un proces care începe cu abaterea de la Scriptură, continuă cu amestecarea cu neamurile din țară, cu rostirea numelui zeilor lor, cu folosirea numelui lor în diferite promisiuni/jurăminte, slujire adusă lor, iar la final închinare. Perioada judecătorilor și a monarhiei ilustrează dureros această cădere. Exilul asirian și babilonian certifică adevărul împlinirii cuvintelor rele spuse lor de Domnul.
Convingerile lor (Domnul a luptat pentru ei și doar așa pot avea țara promisă) nu au fost puternice și permanente, faptele lor au fost tot mai departe de ceea ce trebuiau să fie: în loc să fie un drum care începe cu ascultarea și sfârșește cu iubirea de Dumnezeu a fost un drum care începe cu neascultarea și sfârșește cu pribegie și moarte.
blog comments powered by Disqus