[COPILĂRIA]
Ți-aduci aminte, mamă,
cum te țineam cuprinsă
să spui cu mine seara
duioase rugăciuni!

și cum în nopți de veghe,
sub candela aprinsă,
lăsai să-ți cadă lacrimi
pe-o carte din străbuni?

Ți-aduci aminte, mamă,
ce sfinte rugăciuni?


[TINEREȚE REBELĂ]
De-atunci trecură anii
ca frunza scuturată
și-au troienit să-mi stingă
credința de copil.

Dar într-o zi de taină
scânteia de-altădată
s-a prefăcut în soare
și-n albe flori de-april...

urcând pe-o nouă treaptă
credința de copil.”

[ÎNTOARCEREA]
„Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară
am întâlnit în cale deodată un drumeț.
Pe umerii săi trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrențe și cioburi fără preț.”

[VIAȚA CREȘTINĂ]
„Tu totdeauna, Doamne, ești cu mine
și nici o clipă singur nu mă lași.
Puterea Ta e taina ce mă ține
din cei dintâi la cei din urmă pași.

Sunt fericit, chiar dacă vrei să sufăr,
când valuri vin și vânturi grele bat.
Plutesc pe ape ca un fir de nufăr
pe care Tu-l păstrezi mereu curat.

Îți mulțumesc că ești cu mine-n lume,
îți mulțumesc că mă iubești mereu,
îți mulțumesc că Tu mi-ai dat un nume,
că sunt al Tău... și Tu ești Dumnezeu.”

„Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui Domn nu-l aștern.

Cât mai bate o inimă-n mine
Îl doresc, Îl iubesc, Îl aștept!”

„Sunt străin și călător,
n-am aici palate.
Dar în țara fără nor
ale mele-s toate.

Domnul meu în infinit
multe ceruri ține.
Pentru cine le-a zidit,
decât pentru mine?”

[PLECAREA ACASĂ]
„Atunci, cu-n strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu ușor
și, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.

și nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă și fără mângâieri
spre stolul de lumină a străbătut genunea
și-a dispărut în zarea eternei primăveri...”