Proslăvirea Fiului

Ioan vorbeşte despre moartea Mântuitorului, despre moartea prin care s-a finalizat lucrarea Lui, ca despre o glorificare, ca despre un loc în care slava pe care am început s-o vedem de la întrupare (1:14: „și noi am văzut slava Lui“) se vede într-un mod deplin, desăvârşit, suprem – când e răstignit, când e înălţat pe cruce, când moare. Aceste lucruri ţesute de apostolul Ioan nu sunt lucruri noi. Scripturile, mai ales în Vechiul Testament, dar şi în celelalte Evanghelii şi în Epistole, folosesc mereu şi mereu această familie de cuvinte a slavei sau a slăvirii, a proslăvirii, a gloriei, a glorificării. În Vechiul Testament slava lui Dumnezeu era o descoperire, o revelare a prezenţei lui Dumnezeu, a naturii lui Dumnezeu, într-un anumit loc. Știm cum în Cartea Exod, în capitolul 16, versetul 7, Moise le spune aşa: „Mâine veţi vedea slava Domnului.“ Şi a doua zi s-a întâmplat că a fost prima zi când evreii au primit mană din cer. Prin acea lucrare s-a văzut puterea lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu. S-a văzut Dumnezeu având grijă de poporul Său. Cele mai deosebite evenimente din istoria poporului evreu, care arată slava lui Dumnezeu, sunt cei 40 de ani prin pustie. Cuvântul lui Dumnezeu (v. Exod, capitolele 16-24) spune lucrul acesta. Ziua, înaintea poporului mergea un nor. Noaptea, în mijlocul taberei era un stâlp de foc. Când vedeau lucrurile acestea, ei ştiau: Dumnezeu este în mijlocul nostru, vedem slava Lui, S-a coborât între noi.
Aceste imagini, concepte, idei sunt în contextul în care Ioan spune: „Când Cuvântul S-a făcut trup, noi am văzut slava Lui. Când Cuvântul întrupat a fost răstignit, noi am văzut slava Lui.“ El a fost proslăvit atunci. Dumnezeu Și-a manifestat prezenţa Lui în mijlocul oamenilor, în mod deplin, într-un mod strălucitor, atunci când Fiul a fost omorât, când Fiul a fost răstignit. Această arătare a slavei merge gradat în Evanghelie. O vedem, se arată, începe odată cu întruparea, apoi la nunta din Cana se vede din nou slava Lui. Mai departe, în capitolul 11, acelaşi lucru. Contextul de acolo face trimitire la Isaia (Isaia 11:40) – ceea ce noi vedem astăzi, dacă citim în Scripturi, vedem că şi Isaia a văzut ceva similar. Isaia a văzut slava Lui. Noi vedem ceva similar. Nu într-o vedenie, ci printre noi, palpabil.
O altă idee esenţială în Evanghelia după Ioan, care se desfăşoară tot gradat, este cea legată de sosirea ceasului. Mai întâi, la Nunta din Cana. Acolo, pentru prima oară Mântuitorul spune (Se adresează mamei Sale): „De ce-Mi ceri să fac aceasta? Încă nu Mi-a sosit ceasul.“ Şi sunt alte texte, de exemplu 12:23, 13:31-32, iar cel mai important este 17:1: „Tată, a sosit ceasul. Acum este momentul pe care noi dintotdeauna, din veşnicii, l-am gândit, l-am plănuit, l-am pregătit – acum a venit.“ Şi El vorbea despre moartea Lui, despre proslăvirea Lui. Ceva care îşi atinge apogeul la cruce.
Din punct de vedere istoric, lucrurile aşa stau. Dar, odată cu a doua generaţie de creştini, nu mai era nimic de văzut. L-au văzut cei care au fost cu El prin diferite locuri. L-a văzut Toma şi L-a mărturisit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Dar, după aceea, S-a înălţat. Înainte s-o facă, înainte de a Se despărţi de Toma, ne spune un lucru, care este valabil și pentru noi: „Ascultă, eşti bucuros şi fericit că M-ai văzut (și i-a arătat mâinile şi coasta) şi ai crezut. Dar va fi mai ferice de cei care vor crede fără să vadă.“ Ioan descrie moartea Mântuitorului ca proslăvire, pentru că după moarte urmează învierea şi El acum este în slava Tatălui. Pentru că aşa S-a rugat: „Tată, ceea ce aveam de la întemeierea lumii, încă înainte de întemeierea lumii, Te rog să-Mi dăruieşti înapoi. Îmbracă-Mă cu slava pe care o aveam.“ Lucru pe care Tatăl l-a făcut. Crucea – mai pe larg puţin, săptămâna patimilor – este descrisă cu accente unice, deosebite, cu lucruri care ni se furnizează în plus faţă de Evangheliile sinoptice.
Şi la ele vreau să ne uităm în continuare, pentru a capta cât mai mult din ceasul slavei. Din acel eveniment, pe care Dumnezeu l-a pregătit de demult, din veşnicie, să vedem ce-a fost plănuit, ce-a fost atât de deosebit pentru noi, pentru ca noi să le credem fără să le vedem, ştiind că ele au avut loc şi pentru cei din generaţia aceea, şi pentru noi, cei din generaţia de acum. Fără îndoială, în ultima săptămână din viaţa pământească a Mântuitorului s-au întâmplat multe lucruri. Noi vom putea avea o imagine aproape completă dacă punem împreună ce spun Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
Să ne uităm acum la acea săptămână, la acele evenimente, în special la ultima zi, din perspectiva a ceea ce spune Ioan, pentru a vedea care-s lucrurile pe care Ioan nu le menţionează, şi de ce, care-s lucrurile pe care le accentuează, şi de ce, care-s lucrurile pe care le spune el şi nu le spun sinopticii, şi de ce. Toate acestea, pentru a avea masa din belşug şi să spunem: Doamne, cum le-ai pregătit, pentru că atât de mult ne-ai iubit! L-ai lăsat să fie înălţat după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, pentru ca noi să credem lucrarea aceea și, crezând ceea ce El a adus – viaţa – s-o avem şi noi.
Care-s lucrurile pe care Ioan nu le menţionează? Am citit un pasaj mai mare, 19:17-37, şi aşa, la prima citire, la prima comparaţie între ce avem aici şi ce avem în Matei, Marcu şi Luca, printre primele lucruri pe care nu le-aţi auzit poate fi şi acesta: când este pe cruce, Ioan nu spune că L-ar fi batjocorit cineva (deşi a fost batjocură acolo, Ioan nu menţionează acest lucru). Ioan nu menţionează, cum menţionează Matei, Marcu şi Luca, agonia din Ghetsimani, când Se roagă: „Tată, nu după voia Mea, ci după voia Ta“, şi cum se prefac lacrimile şi transpiraţia în sânge. Ioan nu ne spune nimic despre jalea femeilor, când Isus îşi ducea crucea spre Golgota. Ioan nu ne spune nimic despre Simon din Cirena, când L-a ajutat să-Şi ducă crucea. Ioan nu ne spune despre „Eli, Eli, lama sabactani?“ De asemenea, Ioan nu ne spune că perdeaua din Templu, când Şi-a dat Isus Duhul, s-a sfâşiat de sus până jos. Nu spune nimic despre întunericul care a cuprins ţara. Nu spune nimic despre cutremurul care a zguduit ţara. Toate acestea nu sunt menţionate. De ce?
Răspunsul este că Ioan vrea să ni-L arate pe Isus biruind la cruce. El este Cel care spune: „ceasul încă n-a ajuns“, iar în momentul în care ajunge, lui Pilat îi spune: „Ascultă, n-ai nicio putere asupra Mea. Tot ceea ce urmează este pentru că Eu vreau, şi Tatăl Meu vrea.“ „Sunt atât de puternic [aceasta spune în capitolul 10] – am puterea să-Mi dau viaţa şi am puterea să Mi-o iau înapoi.“ „Nimeni la cruce nu-şi bate joc de Mine. Nimeni nu plânge. Nu se întunecă. Sunt pe cruce ca pe un tron. Am toată slava, chiar acolo.“ Acestea-s lucrurile pe care Ioan nu le menţionează, și o face pentru a ne duce în direcţia aceea.
Dar Ioan are lucruri pe care le spune – şi pe care şi ceilalţi le spun, dar el o face în mod accentuat. Şi aici sunt câteva accente din săptămâna patimilor, mai ales din textul pe care l-am citit. Ioan spune de câteva ori în textul nostru (19:28): „Când Isus ştia că totul s-a sfârşit, pentru ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete!““ Şi se mai spune, în legătură cu împlinirea Scripturilor, că: „Niciun os din oasele Lui n-a fost sfărâmat.“ Ceea ce trăia Isus, chiar la sfârşit, era potrivit cu Scriptura. Apoi, doar Ioan spune că inscripția de deasupra Lui (pe latineşte, titulus) era scrisă în trei limbi. Să poată înţelege şi un evreu, şi un roman, şi un grec: „Acesta este Împăratul iudeilor.“ Ioan – doar el – o menţionează pe mama Lui, pe ucenicul preaiubit, şi discuţia dintre ei. Accentul acesta este pus pentru a ridica foarte mult profilul ucenicului preaiubit, care este ucenicul ideal în Evanghelia după Ioan, ucenicul al cărui exemplu trebuie să-l urmeze fiecare. Aşa cum El, Fiul lui Dumnezeu, este dintotdeauna împreună cu Tatăl, la sânul Tatălui, și aşa arată relaţia unică dintre Ei, la fel în Evanghelia după Ioan ucenicul preaiubit este singurul care-şi pleacă capul pe pieptul lui Isus.
Fiecare dintre noi suntem chemaţi la această relaţie atât de apropiată cu El. Moartea Lui, mesajul morţii de pe cruce, este scris pentruca oricine care stă în faţa crucii, să-l poată citi şi înţelege. Este un mesaj pentru toţi: şi pentru evrei, şi pentru romani, şi pentru greci. Astea-s acentele lui Ioan.
Acum, pe lângă lucrurile pe care le lasă nespuse, pe lângă cele pe care le accentuează, Ioan are lucruri unice pe care le spune doar el, iar ceilalţi evanghelişti nu le spun. Să le luăm, pe rând, pe acestea. În capitolul 18, Isus merge înaintea celor care vin să-L prindă şi Se predă singur. Apoi, Ioan arată că a trebuit ca iudeii să-L dea pe Isus pe mâna romanilor, pentru a fi răstignit – iar nu omorât cu pietre de către iudei, cum urma să fie omorât Ştefan. La judecată, înaintea lui Pilat, este o discuţie pe care numai Ioan ne-o spune: „Tu ce fel de împărat eşti?“ Şi Mântuitorul spune: „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta. Am toată puterea la dispoziţie, dar n-o folosesc.“ Doar Ioan ne spune că în timp ce Isus era pe cruce era momentul în care erau înjunghiaţi mieii de Paşte (19:42). Doar Ioan spune că Isus Şi-a dus până la capăt, până pe Golgota, crucea. Nu spune nimic de Simon din Cirena. Pe cruce nu avem acel strigăt: „Eli, Eli, lama sabactani?“, ci, dimpotrivă, avem un strigăt al triumfului: totul este realizat! – „S-a isprăvit!“, „ce am primit de făcut am făcut“. Doar Ioan ne spune că un soldat a luat o suliţă şi a străpuns coasta lui Isus. Prin aceasta el vrea să spună că murit cu adevărat. A curs sânge şi apă, semn al unei morţi reale. Acestea-s lucruri pe care le găsim doar în Ioan, pentru a completa ceea ce deja a spus prin omitere sau prin accentuare.
Crucea este locul biruinţei. Este locul slavei. Este locul pe care l-a ales Cristos – nu L-a putut opri nimeni de la ea – pentru noi. După cruce (și după înviere) doar Ioan menţionează întâlnirea dintre El şi Toma. Acest portret al unui Isus biruitor trebuie să ne ducă la o aşa mărturisire: „Eşti atât de măreţ, de strălucitor, de slăvit, încât acum eşti Dumnezeul meu, eşti Domnul meu. Cu adevărat ai murit. N-a mai fost nevoie să-ți zdrobească picioarele, romanii. Nu mai era nevoie. Erai mort cu adevărat. Dar, ai fost ridicat la viaţă. Ai avut puterea să-Ți dai viaţa şi să Ți-o iei înapoi. Cine poate face asta, decât Dumnezeu?“ Şi Toma L-a mărturisit în felul acesta.
Pe acest Cristos atât de puternic Îl avem arătat în Evanghelia după Ioan. Un Cristos înconjurat de slavă. Nu doar la schimbarea la faţă sau de la înviere, ci începând cu întruparea. Acesta este mesajul unic pe care îl transmite Ioan. O aşa putere, care se arată în momentul cel mai slab pe care ni l-am putea îmagina, în momentul răstignirii, pentru ca noi, care n-am trăit în prima generaţie să putem vedea lucrurile acelea, să le credem. Ele au fost făcute, realizate, împlinite şi pentru noi.
El, în mod unic, potrivit lui Ioan, este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele întregii lumi. Şi a făcut aceasta pe vremea când se înjunghiau mieii de Paşte. Aceasta aducea protecţie asupra casei. Aceasta aduce ispăşirea păcataelor. Aceasta arată ascultarea, având în vedere Isaia 53: un Miel care nu Şi-a deschis gura, când era dus să fie tăiat, înjunghiat. Toate acestea – pentru noi. Ioan nu dezvoltă atât de mult cum dezvoltă apostolul Pavel: mântuirea s-a câştigat acolo, şi aşa vine în viaţa omului. Aceasta este slujba lui Pavel. Slujba lui Ioan este de a spune: mântuirea este posibilă. Cel mai puternic, Cel mai slăvit a câştigat-o. Ea poate veni şi în viaţa ta, împreună cu El. Acelaşi mesaj, însă descris în concepte unice, pentru a întregi acest portret care, pentru orice om muritor, este atât de greu să-l descrii. Să vorbeşti despre Dumnezeu făcut trup. Câte cuvinte, câte idei, câte imagini ţi-ar trebui s-o poţi face! Ioan, mânat de Duhul lui Dumnezeu, ne-a arătat lucrurile acestea, după nevoile comunităţii căreia îi scrie, după călăuzirea pe care i-a dat-o Duhul lui Dumnezeu, şi pentru mântuirea noastră – pentru ca şi noi să ştim despre lucrurile acelea şi, crezându-le, ştiind că acela care ni le spune depune o mărturie adevărată, să avem şi noi viaţa, în Numele Lui. Viaţa pe care ne-a adus-o, ca urmare a biruinţei Lui, a triumfului Său. O viaţă care nu vine singură, ci numai împreună cu Acela care este viaţa.
blog comments powered by Disqus